despre ce se mănîncă în București - și cu ce se mănîncă Bucureștiul

arhiva

nu așa 58

Un șir de Case pe Căderea Bastiliei.

Cea mai înaltă a fost renovată și a primit o mansardă. Cea mijlocie a mai primit un etaj. Cea mai mică a fost demolată și – ca-n basme – acum a ajuns cea mai mare dintre toate. Dar, nu ca-n basme… e și cea mai urîtă.

un colțișor XXXII

Sîntem pe strada Traian și ne pregătim să intrăm pe Plantelor; e, aici, un mic scuar. Și ce-mi mai place clădirea asta!

E ditamai! Și, dacă apuci să bagi ochiul prin una din porți, mai dibui un corp în curte.

       

Matty: una pe zi

să trăiți, doncontrolor – eu la prima mă cobor

Pe lîngă serviciul de încredere – pe care cetățeanul-l simte după cît șade-n stație și cît pierde între stații – și pe lîngă cel de calitate – de care același cetățean se scutură cu scîrbă la jegul dintre scaune și la vaselina scursă pe la uși – transportul public mai trebuie să se arate accesibil.

Încă cele mai multe tramvaie, cu trepte-nalte; stații amplasate departe de interesecții, de trecerile de pietoni și de punctele de interes; legături și transbordări deficitare.

Și – mereu ultima pe listă – problema chioșcurilor de bilete.

Mă uitam de curînd la cel de la Rahova cu Sebastian, mutat din dreptul stației de tramvai la 200 de metri, departe: cum să te mai repezi pînă la el?

… sau la cel de la Petre Ispirescu, care de cînd lumea e pus „unde s-a găsit loc”, silind oamenii să traverseze, în grabă, nepermis printre mașini?

Societatea de transport operează cam 150 de chioșcuri în ziua de azi. Dintre ele, o treime nici nu se mai deschid peste weekend; restul funcționează în fiecare zi cam pînă seara la opt – dar sînt destule care se-nchid după prînz.

Nu prea mai e nevoie de ele, ăsta-i adevărul: elevii au gratis și au aplicație online, pensionarii merg cu talonul, iar din restul cetățenilor care nu fac blatul mulți s-au obișnuit să folosească plata cu cardul ori cu telefonul.

La ce bun, deci, să păstrăm toate chioșcurile? E un impas. Dacă s-ar închide de azi, într-o lună toată lumea s-ar obișnui, nu le-ar duce lipsa. Nici n-ar mai fi nevoie de cine știe ce automate de plată; poate doar în stațiile principale.

Problema, desigur, e socială – ce facem cu sutele de doamne care vînd? Chiar dacă lucrează în condiții neplăcute – închise într-o cușcă, la precar adăpost de intemperii – asta-i munca lor; n-au loc toate nici prin birouri și poate nu li se potrivește să fie controloare de bilete ori de capete de linie.

Listă de articole selecționate despre transportul public – aici

Matty: una pe zi

Din fugă (143) – paliativ urban pe Toamnei 98

scris de Ando

Până acum câţiva ani, când treceai pe aici, ţi se strepezeau dinţii dând cu ochii de jerpelitura asta (nici acum nu ştiu dacă era vorba de o clădire părăginită sau numai de coaja rămasă din fosta ei faţadă).

De câtva vreme însă, cineva (bănuiesc, proprietarul, cine altcineva?) a avut inspiraţia să acopere dărăpănătura, dar nu cu genul ăla hidos de gard metalic din tablă cutată sau cu  trista şi cunoscuta prelată din plasă verde, ci cu un banner, chiar plăcut ochiului.

Case căzute 870 – Str. Toamnei 115

Lungă mai e strada asta! Ne aflăm pe bucata din capăt, cea de după Eminescu. Frumoase case.

Matty: una pe zi

Istanbul: skip the line

… am făcut-o, da, am făcut-o. Trebuia să ne-ntoarcem aici: nu-i, oare, cel mai nebun și minunat loc din lume? E – și parcă e și mai dihai! Păi, de cînd l-am văzut ultima oară, a crescut și mai mult; cu cît? cu un București întreg…

Așa-i Istanbulul! Cum de funcționează, cum de rămîne așa cum ne-a făcut să-l iubim, cum de se lipește așa?

Și cum să nu scrii altfel decît împrăștiat, dezlînat, despre orașul care te zăpăcește, care nu se-așează niciodată-n capul tău?

Păi! Nici nu ne-am dat seama cînd am tăiat Bulgaria-n două; drum liber, plăcut, primăvăratec; doar cînd am văzut în zare fluturînd pe-un deal primul steag roșu ne-am dat seama că nu-i o vorbă goală faptul că Istanbulul e cel mai vizitat oraș de pe Pămînt. Coada din vamă e grăitoare: și turistul care pleacă în vacanțe școlare, punți și sărbători poate pierde aici și opt ceasuri!

Avion sau mașină? Zborurile s-au scumpit mult. Noul aeroport al Istanbulului (deja al treilea cel mai aglomerat din lume) e la vreo 50 de kilometri distanță de oraș și legăturile transportului public încă nu-s mulțumitoare. Zona centrală e plină de microbuze care aleargă fără oprire, asigurînd transferul turiștilor spre hoteluri.

Trafic? Da, e trafic și traficul pare mai cumplit ca niciodată, dar… nu’ș cum naiba, toată lumea are loc; turcul nu-i șofer hain: cînd vede că ai treabă, te lasă, te așteaptă, șade după tine; te miri cum chiar și pe cele mai chinuite străduțe oamenii nu se transformă-n animale. Cînd se oprește cineva să urce sau coboare o familie-ntreagă din mașină, cu tot calabalîcul, puhoiul din spate așteaptă cuminte și de-abia după vreun minut-două auzi primul claxon nervos.

Urbanistic, Istanbulul n-are nici o șansă; însă transportul public funcționează – și funcționează surprinzător de bine.

Turism, deci! Of, și cît turism: cum s-au dus vremurile alea cînd te puteai plimba și căsca gura, cînd te hotărai pe loc să intri în orice muzeu, la orice atracție. Nu se mai poate: ești tu și alți o mie ca tine care vor să facă același lucru în același timp. Cozile – aici și, de fapt, în orice oraș turistic din lume – au devent uriașe. Zici că-ți iei biletele online? Ghinion: din ceilalți o mie, cinci sute au făcut deja același lucru.

Istanbulul, însă, a perfecționat sistemul „skip the line” la maximum. Biletele-s o țîră mai scumpe, dar merită luate așa, fiindcă acolo unde restul turiștilor șade două ceasuri ca să intre undeva, tu ai intrat în cîteva minute, la ora convenită.

Intrările-s costisitoare-n sine, peste tot. Biletele pentru străini îs de zece ori mai scumpe decît cele pentru turci, fiindcă vistieria statului n-o duce bine.

Dar te descurci. Marile moschei îs gratis și le poți vizita nu peste zi sau în weekend, cînd cozile-s înspăimîntătoare, ci la ceas de seară, cînd turiștii s-au retras să se odihnească și să-și pună burta la cale: intri-n Moscheea albastră fără să te mai calci cu nimeni pe picioare; iar la Sfînta Sofia – unde-au pus de anul ăsta și taxă de intrare – nu-ți mai cere nimeni să plătești nimic.

Lume! Orașul a rămas singura destinație europeană-n care rușii-s bineveniți, așa că-i vezi peste tot. Pe la magazine și restaurante, cînd turcii te văd că-ncetinești pașii, te-mbie cu „hello” și „ce faci”; pe ruși, fiindcă-s mereu morocănoși și n-au sclipirea aia de turist bine-dispus, din prima-i ațin cu „pajalusta”.

Oameni. Lipicioși, curioși, mereu găsind cumva să țeasă o legătură cu tine – nimic nu pare că s-a schimbat, deși… deși Turcia s-a schimbat mult. Acum douăzeci de ani de-abia de vedeai turcoaice cu capul acoperit; azi doar turistele mai merg pe stradă așa.

Dar nu-ți ia mult să te regăsești de-al locului. Toate bunătățile la care-ai tînjit îți ies în cale. Și eterna conversație despre Hagi, și iar un ceai, și încă un ceai și – mai încolo – un alt ceai; nu se cade să-l refuzi!

Bazaruri. Cum să nu le calci? Chiar dacă știi că nu de-aici o să-ți umpli gențile pentru acasă, fiindcă adevăratul spectacol al comerțului e pe străzile din afară, de lîngă; cum te depărtezi, de la o stradă la alta, prețurile tot scad. Dai să te bagi într-un gang și te nimerești într-un Obor pe cinci etaje; de-abia găsești drumul înapoi!

Și ce nu se vinde aici! Să mă credeți – ce nu se vinde… încă nu s-a inventat, încă nu există.

Pisici. Oho, pisici, și cîte pisici! Dorm peste tot, la soare; nu se sinchisesc de nimic. Nu le vezi niciodată cerșind; dacă-n Grecia apar la masă înaintea chelnerului, miorlăind, aici nici măcar nu-și mișcă mustățile. Cînd, în cea mai aglomerată piață din oraș, te bucuri să vezi de departe o bancă liberă, e pentru că acolo e lungit un cotoi gras pe care nimeni nu se-ndură să-l hușuie.

Dulăi. Ăștia obișnuiesc să se-ntindă-n mijlocul străzii și toată lumea-i ocolește. O duc atît de bine, că li-i lene și să mai molfăie osul cu carne de lîngă ei.

Internet. Fără? Nu merge: tre’ să te orientezi, tre’ să-ți rezervi, tre’ să cauți. Roamingul e scump ca naiba; din fericire, soluțiile cartelelor de date virtuale e-sim sînt la îndemînă: cu douăzeci de lei ai net pe telefon să dai și la alții!

Vremea. Primăvara-i capricioasă pe aici, dar nu într-atît de mult încît să te necăjească.

Da: Istanbul e nebun, e minunat.

toate vacanțele noastre – lista episoadelor

Matty: una pe zi